Nu m-am mirat că am prins rădăcini atât de repede şi de uşor în pământul dintre dealurile înverzite, lângă pârâul cu apă rece de munte din faţa cabanei de lemn, amuzându-mă zilnic de răgetul paranormal al măgarului numit Petrică.
Evadarea dintre betoanele plictisitoare, aerul sărat cu transpiraţie şi oamenii cu sprâncenele încordate îmbulziţi pe străzile încinse, mi-a adus exact ce mi-am dorit: aer curat, multă linişte şi un soi de odihnă dulceagă alături de oamenii care-mi sunt cei mai dragi.
Lipsa oricărui sens de a avea telefon (din moment ce nu era semnal), absenţa internetului şi rare apariţii de vehicule prin zonă, mi-au indus o stare plăcută de libertate, poate cu un pas mai aproape de ideal.
La munte înveţi să trăieşti din nou, în caz că ţi-ai permis să uiţi. Dacă eşti suficient de binecuvântat încât să ai toate persoanele indispensabile alături, nu e exclus să îţi imaginezi că nu ai să mai pleci de-acolo niciodată.
Dimineaţa soarele dă din coate să ajungă mai abitir pe cer, dar aerul e încă răcoros. Seara, frigul îmbie la ceai, jocuri, râsete şi braţe călduroase. Ziua, bronzul se lipeşte cu poftă pe chip şi pe braţe, iar orăşenii sunt invitaţi să ia muntele pieptiş, la vânătoare de cascade, cetăţi sau peşteri. La alegere, cu grad de dificultate diferit, posibile şi energizante toate.
Astfel s-a făcut că am ajuns în Peştera Ponor biciuiţi ameţitor de ploaie, vorbind ce limbă se cerea cu ceilalţi drumeţi, murdari din cap până-n picioare, îmbrăcaţi mult prea subţire (eu) şi voioşi nevoie-mare (toţi). Tot aşa, am văzut şi cascada Bohodei, unii înţepaţi de viespi, alţii îmbrăţişând buşteni cu pieptul, eu cu faţa pe după ape şi de mână cu cine trebuie.
În timpul liber, la munte, dacă ai noroc, poţi fi şi dădacă.
Zilnic se scriu pagini albe şi gri, pe hârtie liniată şi hârtie reciclată, cu pixul şi cu stiloul chinezesc cu cerneală albastră. Se tot inventează poveşti şi se notează file de jurnal, una după alta.
