Cu tot cu ursuleţul grăsan de pluş,
cu ciocolata caldă
din ganoderma malaeziană,
frige inima în noi, iubite.
Lângă tigaia de pe ochiul mic
în care-ţi plimbi mâinile frumoase cu spor,
se umflă orezul din oala arsă, ruginită.
Ca pânza de păianjen prinsă
între doi pereţi scobiţi de hol,
ca zaţul stingher lăsat în ceaşca goală,
s-au lipit de geamuri,
petele de după ploi.
Dacă reuşiţi, mergeţi de-l vedeţi la Cinema City, vizualizare 3D. Pe cuvântul meu că merită!
Imagini frumoase, un soundtrack genial (din acelea care ajung să te urmărească plăcut), dublarea în română realizată cât se poate de profesionist şi învăţături drăguţe pentru minţile deschise -- ingrediente şi de ici şi de colo, care fac din filmul ăsta o bomboană.
Acum douăzeci de minute, în paharul meu poate mai era încă o treime din sucul de mere. În al tău, gheaţa s-a topit de mult.
Stau la geam, între doi pereţi albi, pe care mă strădui să nu îi ating nici măcar puţin cu talpa sandalelor cu cataramele mici prinse de curele înguste sau late.
Tocmai ţi-am spus cât de interesant mi se pare când scriem amândoi în acelaşi timp, despre un moment împărtăşit. Te-am întrebat dacă scrii despre noi. Tu ai zis "ai să vezi", mi-ai mâzgălit foaia, eu ţi-am tras o liniuţă cu pixul pe caiet, iar tu, brusc, mi-ai furat pixul.
Baţi ritmul cu piciorul, baterist mic ce eşti; mă priveşti, iar eu îmi zic că sunt cam curioasă.
Prin faţă pe la Cărtureşti trec oameni mulţi - singuri, perechi sau în grupuri. Întâi de toate, le privesc pantofii. Apoi, mă amuză cum întreaga înfăţişare le-ar putea fi dedusă atât de uşor numai şi numai după încălţări.
Pentru vreo jumătate de oră am rămas doar noi doi aici. Asta după ce s-au dus bărbatul nebun, pe care ai zis că-l ştii de când lucrai la librărie, necăjitul, cu ciudata lui cu părul lung, supăratul că azi nu-i merge laptopul, deşi băgat în priză, la fel ca ziua dinainte.
Ce chestie...miroase a praf la ceainărie! Şi ce păr des ai, iubire........
Începe să mă cam doară spatele de la perete şi mi-e frică să nu-mi fi albit cumva bluza verde. Ei, şi? În fond, nu prea contează. Aşa zice şi Tom Hodgkinson în cartea de-o ţin pe genunchi, sub hârtia pe care scriu. Vine cu idei on "How to be free". Ce-i drept, mă simt mai liberă fără celular. L-am uitat acasă. Şi cataloagele cu notele studenţilor completate la Universitate tot un sentiment de uşurare-mi dau.
Iar au pus Telepopmusik. Bun aşa. Că de când am venit au schimbat vreo şase-şapte stiluri.
Tu deja ai terminat cu scrisul. Deja nu mă mai miră. Eu mereu mă lungesc, tu scrii întotdeauna repede şi bine.
Da. O nouă poezie. Un pupic. Doi.
Călcâii mei obosiţi se ascund de fapt în spatele durerii de spate, iar sandalele cu care te-ai certat de curând, tremură în ritmul pixului apăsat pe foaie.
Au pus o piesă jazzy. Îmi spui că sună a Cristina Pădurariu. Eu schiţez un zâmbet, căci mă gândesc la numele tău, instantaneu.
Şi mi-e ciudă tare, că ţi-am dat şi ţie răceală.
Când patefoanele răsună a jazz vechi,
telefoanele au fire lungi şi răsucite cu dor,
mămicile gătesc supe uşoare, de salată verde,
profesorii ursuzi dau ultimele meditaţii
şi câinii se ascund, morocănoşi, pe sub copaci umbroşi.
Când e cald tare afară,
studenţii visează la valuri şi la nisip fin închis în pumni,
bătrânii singuri joacă table-n parc,
nepoţii urlă isteric de sete,
şi arhitecţii, imperturbabili, desenează.
Ploaia căptuşeşte spărturile înalte
pe care tu păşeşti acum uşor,
grăbit,
în timp ce fluieri mut,
ca într-o mănăstire.
De-aseară,
soarele s-a deghizat în pustnic
şi norii se tot fugăresc pe cer,
iar eu aştept să vină miezul zilei
să o luăm hai-hui
la cucerit pământul,
cu un bilet îngust şi galben,
în mâinile împreunate strâns.
